Bancherii – in esenta niste mincinosi distrugatori de vieti

“Sunt o mamă disperată, care, inconştient, mi-am băgat copilul într-un credit imens, în CHF, fără drum de întoarcere şi fără speranţă.
Am avut încredere în bănci, în legile statului care apără cetăţenii, în directori de sucursale care spuneau că nu-i nici un pericol, că francul este cea mai stabilă monedă, că este dobânda cea mai avantajoasă şi că este creditul la care ne încadrăm cel mai bine. Nu mai făcusem niciodată un credit până atunci şi nu ne mai împrumutaserăm în viaţa noastră nicăieri şi la nimeni.
Am făcut şedinţă de familie, atunci, în 2008, când eram o familie frumoasă, fericită şi plină de speranţe pentru noi şi pentru copii noştri şi….ne-am hotărât!
M-am informat … la cine?… la bănci!

Toata viaţa am muncit şi ne-am zbătut, să putem oferi copiilor noştri un trai mai bun şi i-am învăţat că-n viaţă, dacă munceşti, eşti vesel, curajos, întreprinzător, bun şi optimist, reuşeşti! Nu le-am spus niciodată însă, să se ferească de cei care ar trebui să-i apere!
Atunci, în 2008, fetiţa mea cea mare, avea 22 de ani, urma să se căsătorească şi ne-am gândit ca ar fi bine să aibă şi ea casa ei. Era în ultimul an la facultate şi era director de vânzări, la o companie. Lucra de la 18 ani… eu lucram în acelaşi domeniu şi câştigam binişor, iar soţul era bugetar cu un salariu bun. Fetiţa cea mică era la şcoală încă, dar urma să ne fie şi ea un ajutor, în viitor.

Deci … planuri bune şi frumoase … şi nimic imposibil. Eram atunci, trei angajaţi cu salarii bune, serioşi şi muncitori.
Am depus dosarele la două bănci, Credit Europe Bank şi CEC, ca să vedem ce credit putem obţine …. dar singura care se încadra ca vârstă era fetiţa noastră, Ioana. Am primit aviz favorabil de la ambele bănci.

Credit Europe Bank a venit cu argumente convingătoare în favoarea lor şi în favoarea francului elveţian, CEC ne-a dat un răspuns politicos şi amabil şi au lăsat la alegerea noastră.
Atunci am luat hotărârea distrugătoare!

Am accesat credit de nevoi personale, cu ipotecă, pe numele Ioanei, iar noi garanţi plătitori şi am adus ipotecă apartamentul în care locuiam. A urmat evaluarea, cu un evaluator al băncii – evaluarea noastră nu au acceptat-o (deci au fost două evaluări) -, a fost evaluat la suma de 175.000 euro (este vorba de un apartament cu două camere, frumos ce-i drept) şi ne-au acordat suma de 219.000 franci, echivalentul în lei, bineînţeles. Atunci a însemnat 125.000 euro.

Eram plini de speranţe şi nădejde, că, împreună, vom munci şi vom plăti. Era vorba de o rată de 950 euro/lună, în lei însemna în jur de 3.000, împărţit la trei angajaţi, chiar patru, pentru că la câteva luni fetiţa urma să se căsătorească, deci mai aveam un ajutor.
Dar de atunci a început dezastrul.

În vara lui 2008, Ioana s-a îmbolnăvit şi după un an şi ceva de investigaţii s-a constatat că are “Deficit congenital de I.G.A. cu risc crescut de septicemie” – o boală urâtă şi periculoasă. Investigaţiile au fost urâte şi anevoioase, se pare că în ţară nu suntem foarte tari pe imunologie. Ea, în perioada asta, nu avea cum să lucreze. Avea toate încheieturile umflate şi inflamate, iar picioarele erau butuci … nu pot să vă spun cum era…!
Toţi banii câştigaţi de noi se duceau pe rate, doctori, analize la clinici specializate şi investigaţii. Dar nu ne-am plâns!… ne-am rugat la Dumnezeu, am sperat şi eram foarte concentraţi pe ea, pentru că orice infecţie, cât de mică, putea fi foarte periculoasă.
În 2010, fetiţa cea mică, pe fondul stresului din familie şi al situaţiei creeate, face pareză facială stângă. Nu are sens să vă explic cum e să stai cu doi copii prin spitale, să alergi de la un spital la altul, să aştepţi rezultate la tomografii şi RMN … nu doresc la nimeni! Nu vă imaginaţi cum e să-şi vezi copilul cu feţişoara lui frumoasă – schimonosită şi să nu ai nicio putere. Au început alte investigaţii, zile şi nopţi de incertitudini, investigaţii şi bani … bani … mulţi bani, pentru sănătatea copilului nostru şi mai mulţi bani la bancă, pentru că francul creştea în continuare iar domnii de la BNR nu considerau că trebuie să facă ceva. Dar un necaz nu vine singur, niciodată, aşa că atunci, în 2010, soţului îi micşorează salariul!
În toată perioada asta am încercat să discutăm cu banca, să le explicăm că ratele noastre depăşesc veniturile (chiar şi cele iniţiale), că Ioana nu mai lucrează, că eu nu mai lucrez … dar nu … nimic!! Ne-au propus reeşalonări, dar acum rata reeşalonată ajungea aproape la rata iniţială, plus că fiecare reeşalonare costa o grămadă … comision de … nu ştiu ce în avans … etc., asta în condiţiile în care noi nu mai aveam deloc aceleaşi venituri, deci nu am acceptat. Uşor, uşor, ne-am vândut tot ce se putea vinde, ca să putem susţine totul şi pentru a putea face faţă.

Când şi fetiţa cea mică s-a îmbolnăvit şi a scăzut şi salariul soţului, ne-am dus iar la bancă, cu dovezi, acte, analize, o sacoşă plină (pe care am înţeles că doamna ofiţer de credit le-a ţinut în sertar, nici nu le-a dus la centrală) şi … au fost atât de impresionaţi încât ne-au chemat la o săptămână să ne spună că au găsit soluţia pentru noi – un act adiţional şi … contract de fidejusiune …noi, crezând că vor să ne ajute, sincer, am avut încredere, mai ales că totul se întâmpla mult după sfârşitul programului, repede … că nu-i timp!, fără să le citim, că-i timpul scurt şi dacă nu semnam nu ne mai acordau … asta e! …. oricum n-am fi înţeles mare lucru … sunt mult prea sofisticate şi se folosesc termeni mult prea greoi, pentru un om de rând! … iar bani de avocaţi, de unde?

Noi disperaţi, aveam încredere!! … cine-ar putea să păcălească nişte părinţi disperaţi?….mai ales că noi duceam toate dovezile!! … deci … semnăm!!
Am vrut, şi tot timpul am ţinut legătura cu banca, am plătit cum am putut până în 2014, în vară.
Am plătit ratele alea, care nici nu ştiu de unde veneau, ce conţineau, rate pentru care nu mi-am luat niciodată, niciun angajament … nici n-aveam cum! … nu ne încadram … dar am plătit, până când n-am mai putut!

În toată perioada asta, am fost singuri, nimeni nu ne-a apărat cu nicio reglementare, nimic.
La sfârşitul anului 2014, am intrat în executare silită…..nu are sens să vă povestesc cum am primit somaţia (se cunoaşte practica, probabil) şi cum au făcut evaluarea şi tot, şi tot … cu plicuri aruncate pe casa scării mult după termen, în aşa fel încât săa nu te mai poţi încadra pentru contestaţie. Un an de zile ne-am luptat cu un sistem mafiot … am reuşit să deschidem proces şi am reuşit, multumim lui Dumnezeu şi practicilor incorecte ale băncii, să obtinem anularea executării. Aici am câteva întrebări pentru mai marii băncilor şi pentru cei care ar trebui să ţină situaţia sub control: în instanţă am obţinut expertiza judiciară, din care a reieşit că am achitat 70.000 de franci (comisioane, penalităţi, dobânzi şi alte penalităţi la alte comisioane), dar 9.200 de franci care au fost achitati la principal nu se regăsesc nicăieri! Eu, acum, am de plată aceeaşi sumă. Cum se cheamă acest lucru? şi dacă a fost o greşeală, plăteşte cineva? Am voie să fac plângere penală?? Faptul că au profitat de disperarea noastră şi ne-au dat să semnăm Contract de Fidejusiune şi acte adiţionale, fix în momentele noastre de mare cumpănă, îngropându-ne de tot … minţindu-ne că ne ajută … nu se numesc practici ilegale??? Faptul că mi-au spus să-mi retrag plângerea de la ANPC dacă vreau să stăm de vorbă, iar după aceea mi-au râs în nas … cum se numeşte? Tot, dar tot ce spun pot proba cu documente, acte doveditoare – un geamantan am, si chiar mai multe.

Spun peste tot că banca înţelege să ajute câteva cazuri sociale – care sunt acelea? au măcar un exemplu? Un geamantan de acte medicale nu necesită ajutor?
În 2008, fetiţa a făcut asigurare de sănătate şi de viaţă, impusă de bancă, unde au vrut ei şi cu cine, inclusiv clinica medicală!! dar nu a ajutat cu nimic! Pentru ce ?
Nu înţeleg – dacă francul a crescut, este vina noastră? şi dacă preţul apartamentelor a scăzut atât de mult, este tot vina noastră?
Banca nu-şi asumă niciun risc? Nu a fost un contract între două părţi?
Acum ce facem? Dăm apartamentul la un preţ de nimic, iar fata rămâne ca un infractor, dator şi urmărit pe viaţă? şi noi la fel, bineînţeles!! Asta-i ţara noastră? Ţara în care trăim?
Vreau să înţeleagă toată lumea că nu am cerut şi nu cer milă şi pomană, aşa cum se spune, de la nimeni! Nu! Lucrurile stau altfel! Nu am mai îndeplinit condiţiile de plată din 2010, când rata noastră ajunsese cât salariile, dar nu am beneficiat de nicio protecţie din partea nimănui. Nu trebuia să intervină statul, sau BNR, sau eu ştiu cine??!!
Acum, depăşeşte cu mult veniturile noastre, fără să pun la socoteală tot ce am avut de întâmpinat (asta, probabil, nu interesează).
Faptul că rata depăşeşte veniturile, nu este caz de forţă majoră??
Faptul că de la 2.900 lei am ajuns la 6.500 lei înseamnă că noi suntem rău platnici? Noi cerem pomană?? Aşa vedeţi dumneavoastră?? Nu arată a abuz?? Cămătărie de cea mai joasă speţă??
Îmi cer scuze … poate sunt eu subiectivă! … poate nu văd realitatea!!
Faptul că am plătit în 7 ani 75.000 de franci ( plus comisioane), iar banca spune că n-am plătit nimic, acesta nu este furt? Pentru ce perioadă am plătit dobânda asta?De ce nu iau apartamentul, pe care ei l-au evaluat şi să ne lase în pace?? Vom locui unde vom putea … dar măcar îmi scap copilul!!
Mi-aş dori foarte mult, când ies la televizor, pe toate posturile, cu fruntea sus, domnii care ne privesc de sus ca pe niste milogi şi rău platnici, să explice unde ne încadrăm noi ca familie, în ce categorie şi unde se încadrează dumnealor în societate ? Cine ar trebui să plătească pentru toate practicile lor inumane şi ilegale?”

Distribuie articolul in retelele sociale folosind #contrabanci

2 comments

  1. Foarte bine ca D-na a avut curajul sa-si spuna toata povestea, e greu , e foarte greu, pentru toti ,eu nu am curajul si nici puterea de a mai povestii cuiva, de parca a-si vorbii singura,ca tot nu ma baga nimeni in sema.
    Si eu am o poveste aproximativ asemanatoare cu a D-nei, doar ca eu am luat credit pe numele meu si copilul meu e coplatitor, in fine, poate intr-o zii voi putea spune mai multe.

  2. O poveste foarte trista intr-o tara in care autoritatilor nu le pasa de cetatenii ei. Dar in aceeasi situatie se afla din pacate mii de alte familii in Romania. Istoria de dupa 1989 a demonstrat ca fara proteste de strada nimeni in Romania nu a obtinut vreun sprijin de la autoritati.

Comments are closed.