Curtea Constitutionala, neretroactivitatea, dreptul de proprietate si Legea conversiei

Dupa adoptarea in unanimitate de catre Parlamentul Romaniei a conversiei la cursul istoric a creditelor din CHF in Lei, Consiliul Patronatelor Bancare din Romania (CPBR) a emis un comunicat de presa prin care transmite ca va sesiza autoritatile cu privire la aspectele de neconstitutionalitate a legii de conversie. Criticile la adresa legii vizeaza, in principal, incalcarea:

  • 15 alin. (2) din Constitutia Romaniei (principiul neretroactivitatii legii): „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.”
  • 44 alin. (1) din Constitutia Romaniei (dreptul de proprietate): „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.”

In cele ce urmeaza vom incerca sa venim cu argumente solide in sprijinul tezei conform careia legea de conversie este constitutionala. In acest sens vom expune numeroase decizii ale Curtii Constitutionale care au tratat, in principal si exhaustiv, principiul neretroactivitatii legii consacrat la art. 15 alin. (2) din Constitutia Romaniei. De asemenea, vom avea in vedere si decizii ale Curtii de Justitie a Uniunii Europene impreuna cu dispozitiile relevante din Directivele Europene in materie de creditare.

Desigur, suntem constienti de faptul ca singura autoritate competenta si suverana in materie de constitutionalitate este Curtea Constitutionala, insa ne simtim datori sa venim cu contraargumente la afirmatiile evocate de bancheri in spatiul public. Avem libertatea de a afirma orice, insa ar fi de preferat sa aducem si argumente solide in sprijinul afirmatiilor noastre. Astfel:

  • Prezentare „principiul neretroactivitatii legii”
  • Decizia Curtii Constitutionale 245/2016 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 şi 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori (principiul neretroactivitatii, dreptul de proprietate, libertatea economica)
  • Alte decizii relevante ale Curtii Constitutionale privind „principiul neretroactivitatii legii”
  • Directiva 2008/48, Directiva 2014/17 si Cauza C-602/10 (CJUE)

 

(I) Prezentare „principiul neretroactivității legii”

„Constituția consacră în alin. 2 al art. 15 un principiu de drept de incontestabilă tradiție, actualitate și justiție, și anume că legea dispune numai pentru viitor, principiu cunoscut si afirmat sub expresiva formulare neretroactivitatea legii. Este, fără îndoială, recunoscut faptul că o lege odată adoptată produce și trebuie să produca efecte juridice numai pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează subiectelor de drept , permițând sau interzicând, și bineînțeles sanctionând atitudinile deviante. Or, este absurd să se pretindă unui subiect de drept să răspundă pentru comportamente și o conduită ce a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar comportamentul său este normal și firesc dacă se desfășoara în cadrul ordinii de drept în vigoare. O altă practică legislativă sau o altă interpretare ar fi de natură a afecta grav stabilitatea și securitatea raporturilor juridice precum și încrederea în lege” (A se vedea I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României – comentariu pe articole, Ed. CH Beck, București, 2008, p. 138).

 

(II) Decizia Curtii Constitutionale 245/2016 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 şi 13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori (principiul neretroactivitatii, dreptul de proprietate, libertatea economica)

Pentru consumatorii de servicii financiare este probabil una dintre cele mai importante decizii din istoria Curtii Constitutionale, avand in vedere faptul ca “instanta” constitutionala trateaza minutios si explica intr-un limbaj inteligibil de ce art. 12 si 13 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive (lege care a transpus in dreptul intern Directiva 93/13/CEE) sunt constitutionale, pe cale de consecinta fiind respectate dispozitiile art. 15 alin. (2)   privind principiul neretroactivitatii legii si art. 44 alin. (1) privind dreptul de proprietate privata consacrate in Constitutia Romaniei.

Art. 12 din L193/2000

(1) În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, organele de control prevăzute la art. 8 vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive.

(2) La cererea de chemare în judecată va fi anexat procesul-verbal întocmit potrivit art. 11.

(3) Asociaţiile pentru protecţia consumatorului care îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 30 şi 32 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, îl pot chema în judecată pe profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, la instanţa prevăzută la alin. (1), pentru ca aceasta să dispună încetarea folosirii acestora, precum şi modificarea contractelor aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive. Dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi (4) sunt aplicabile.

(4) Dispoziţiile alin. (1)-(3) nu aduc atingere dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conţine clauze abuzive de a invoca nulitatea clauzei pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie, în condiţiile legii.

Art. 13 din L193/2000

(1) Instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum şi să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), instanţa va aplica şi amenda contravenţională prevăzută la art. 16.
(3) Dacă instanţa constată că nu sunt clauze abuzive în contract, va anula procesul-verbal întocmit.
(4) Hotărârea este supusă numai apelului.

Curtea Constitutionala a fost sesizata cu exceptia de neconstitutionalitate asupra articolelor 12 si 13 din L193/2000 privind clauzele abuzive, exceptie ridicata de catre Volksbank Romania la Tribunalul Cluj, respectiv exceptii ridicate de Raiffeisen Bank, BCR si ING Bank la Tribunalul Bucuresti, Sectia a II-a Contencios Administrativ si Fiscal.

  1. Pozitia Tribunalului Cluj si Tribunalului Bucuresti
  • Tribunalul Cluj: “Opineaza in favoarea respingerii exceptiei de neconstitutionalitate […]Se arată că Legea nr. 193/2000 respectă prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie, modificările acesteia producând efecte pentru viitor de la data intrării în vigoare. Contractul de credit fiind un contract cu executare succesivă, obligaţiile care cad în sarcina creditorilor operează pentru viitor, dispoziţiile legale ce le impun fiind de aplicabilitate imediată, adică din momentul intrării în vigoare a modificărilor aduse Legii nr. 193/2000, ceea ce înseamnă că acestea vizează prestaţiile viitoare pe care contractanţii trebuie să le execute în temeiul unui contract cu executare succesivă.”
  • Tribunalul Bucuresti: “Opinează în sensul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, prin raportare la prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie. În opinia instanţei, orice consumator are asigurat accesul la instanţa civilă pentru protejarea drepturilor sale. Un astfel de efect aplicabil tuturor contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a noilor dispoziţii este considerat de către tribunal ca fiind excesiv şi contrar principiului neretroactivităţii legii.”

 

  1. Pozitia Bancilor
  • Punctul 9 din Decizie: “Încălcarea art. 1 alin. (4) din Constituţie – principiul separaţiei puterilor în stat – este evidentă, deoarece dispoziţiile criticate permit exercitarea puterii legislative de puterea judecătorească prin dreptul pe care îl dau judecătorului de a emite “dispoziţii general obligatorii” prin hotărârea ce urmează să o pronunţe în cauză. […]Altfel spus, hotărârea judecătorească dobândeşte valoare normativă, comportându-se ca un act de reglementare cu efecte erga omnes.”

 

  • Punctele 13 si 14 din Decizie: “Adoptarea acestor norme legale afectează în mod retroactiv activitatea profesioniştilor. Nu se pune la îndoială necesitatea unui ansamblu legislativ care să asigure protecţia eficientă şi coerentă a consumatorilor, însă, acest ansamblu trebuie conceput în acord cu exigenţele unei economii de piaţă stabile şi a unei concurenţe sănătoase. Este de necontestat dreptul consumatorilor şi asociaţiilor sau autorităţilor pentru protecţia consumatorilor de a avea acces liber la instanţele de judecată pentru cenzurarea practicilor abuzive, însă neconstituţionalitatea textului este dată de posibilitatea modificării în bloc a unui portofoliu contractual, indiferent de poziţia clienţilor consumatori şi indiferent de impactul unor astfel de măsuri.[…] Posibilitatea modificării unor portofolii contractuale constituite anterior intrării în vigoare a noii reglementări a art. 12 (1) şi (3) şi a art. 13 alin. (1) din Lege nr. 193/2000 reprezintă o intervenţie disproporţionată şi dăunătoare valorilor şi drepturilor ocrotite prin art. 45 şi art. 135 alin. (1) din Constituţie.”

 

  • Punctul 18 din Decizie: “Violarea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile este accentuată prin inexistenţa la data încheierii contractelor litigioase a vreunei prevederi legale care să permită unei instanţe să dispună modificarea globală a condiţiilor contractuale de afaceri practicate de bancă. În concret, în cauză judecătorul este chemat ca, în urma analizei a 5 contracte, constatând caracterul abuziv al unor clauze din cuprinsul lor, să pronunţe o hotărâre prin care să oblige profesionistul să modifice alte sute sau mii de contracte care nu au făcut obiectul analizei instanţei de judecată.”

 

  • Punctul 20 din Decizie: “Art. 13 din Legea nr. 193/2000 creează o astfel de situaţie: dreptul de proprietate al băncilor asupra creanţelor izvorâte din contractele de credit în curs de executare devine precar, incert, datorită posibilităţii legale oferite instanţelor de a modifica toate contractele unui profesionist (chiar dacă acestea nu au făcut obiectul unei judecăţi) în ipoteza constatării caracterului abuziv al unei clauze dintr-un contract/din câteva contracte determinat/e. Prin reglementarea criticată, statul acţionează în exces pentru protecţia unui subiect de drept care a intrat în mod benevol într-un raport juridic numit (contractul de credit), deci ale cărui efecte legale erau cunoscute.”

 

 

  • Pozitia Curtii Constitutionale referitoare la (ne)retroactivitate, dreptul de proprietate si principiul autoritatii de lucru judecat

 

  • Punctul 39 din Decizie: “Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că acţiunea prevăzută la art. 12 şi 13 din Legea nr. 193/2000 este o acţiune în încetare ale cărei efecte se produc numai pentru viitor. Acţiunea în încetare prevăzută de lege are, în principiu, un caracter sancţionator şi nu de indemnizare a consumatorilor şi are rolul de a descuraja agenţii economici de la adoptarea unor comportamente contrare legii.”

 

  • Punctele 49,50 si 51 din Decizie: “Dispoziţiile legale care prevăd dreptul instanţei judecătoreşti să dispună înlăturarea din toate contractele încheiate de profesionist a clauzelor abuzive sunt norme de procedură care sunt de imediată aplicare, fără a încălca exigenţele art. 15 alin. (2) din Constituţie. […] Aşadar, Curtea Constituţională constată că această competenţă conferită instanţei judecătoreşti învestite cu judecarea unei astfel de acţiuni nu vizează desfiinţarea unei clauze abuzive pentru trecut, ci numai pentru viitor, astfel încât prestaţiile deja efectuate în baza contractului nu pot fi desfiinţate. În realitate, profesionistul invocă faptul că, având deja încheiat un contract cu consumatorul, este obligat să îl modifice, în sensul eliminării pe viitor a clauzelor constatate ca fiind abuzive. Este evident că profesionistul nu mai poate beneficia pentru viitor de avantajele obţinute în baza clauzelor abuzive, dar această situaţie nu poate acredita ideea că hotărârea judecătorească adoptată în baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 retroactivează. Pe de altă parte, dispoziţiile legale care prevăd dreptul instanţei de a obliga pe profesionist la modificarea clauzelor abuzive în toate contractele de adeziune în curs de executare sunt norme de procedură care sunt de aplicare imediată. Legea nr. 193/2000 conţine prevederi clare în anexa sa cu privire la clauzele care sunt considerate abuzive, noţiunea de clauză abuzivă fiind reglementată încă din anul 2000, astfel încât profesioniştii au putut, încă de la momentul intrării sale în vigoare, să îşi adapteze conduita în mod corespunzător, adică să evite inserarea în contracte a unor clauze care contravin legii. Aşadar, profesionistul avea reprezentarea faptului că se poate expune la o acţiune promovată de consumator dacă încalcă legea.[…] Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că o normă de drept nouă se aplică începând de la intrarea în vigoare a actului care o instituie şi că, deşi aceasta nu se aplică situaţiilor juridice născute şi care au devenit definitive sub imperiul legii vechi, ea se aplică efectelor viitoare ale acestora, precum şi situaţiilor juridice noi. Soluţia este diferită, sub rezerva respectării principiului neretroactivităţii actelor juridice, numai dacă noua normă este însoţită de dispoziţii speciale care stabilesc în mod specific condiţiile de aplicare în timp a acesteia.”

 

  • Punctul 55: “Curtea reţine însă, prin raportare la prevederile legale criticate, că sancţiunea obligării profesionistului să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare nu are natură contravenţională, ci are o natură civilă, fiind legată de un contract civil. Sancţiunea civilă intervine pentru săvârşirea, cu vinovăţie, a unei fapte ilicite şi, în subsidiar, pentru cauzarea de prejudicii, chiar dacă, potrivit legii, profesionistul nu este obligat la plata unor despăgubiri.”

 

  • Punctul 57: “Curtea constată că prevederile legale sunt clare şi previzibile cu privire la conduita care trebuie urmată de destinatarii săi, astfel încât nu se poate reţine încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind previzibilitatea legii (cu privire la noţiunea de previzibilitate a legii a se vedea Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014).”

 

  • Punctele 59 si 60 din Decizie: “Referitor la încălcarea dreptului de proprietate privată, Curtea observă că dispoziţiile în cauză, aplicându-se contractelor de adeziune în curs de derulare, în speţă contracte de credit, nu încalcă prevederile art. 44 din Constituţie. Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, legiuitorul este în drept să stabilească conţinutul şi limitele dreptului de proprietate. De principiu, aceste limite au în vedere obiectul dreptului de proprietate şi atributele acestuia şi se instituie în vederea apărării intereselor sociale şi economice generale sau pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altor persoane, esenţial fiind ca prin aceasta să nu fie anihilat complet dreptul de proprietate. […]Aşadar, textul art. 44 din Constituţie cuprinde expres în cadrul alin. (1) o dispoziţie specială în temeiul căreia legiuitorul are competenţa de a stabili conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, inclusiv prin introducerea unor limite vizând atributele dreptului de proprietate. În aceste condiţii, Curtea reţine că dreptul de proprietate privată nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări, potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie; însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate. Curtea constată că Legea fundamentală nu ocroteşte şi nu garantează dreptul de proprietate privată în legătură cu sumele rezultate din clauze abuzive, deci cu încălcarea legii. Dimpotrivă, Constituţia obligă pe legiuitor să reglementeze căi/modalităţi de recuperare a sumelor astfel dobândite (cum ar fi acţiunea oblică/pauliană, confiscarea, acţiunea în anulare etc.). Cu atât mai mult, legiuitorul trebuie să reglementeze un cadru legislativ apt privind prevenirea intrării în patrimoniul creditorului a sumelor ce sunt susceptibile de a fi plătite în viitor în urma stipulării unor clauze abuzive.”

 

  • Punctele 61 si 62 privind neincalcarea principiului libertatii economice consacrat in Constitutie: “În ceea ce priveşte libertatea economică, instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat în mai multe rânduri. Astfel, în Decizia nr. 880 din 15 decembrie 2015 si Decizia nr. 187 din 14 martie 2016, paragrafele 23 şi 24, Curtea a reţinut că, potrivit jurisprudenţei sale (exemplu fiind Decizia nr. 768 din 18 decembrie 2014), principiul libertăţii economice constituie, împreună cu libera iniţiativă, fundamentul economiei de piaţă, având un conţinut normativ complex, care priveşte atât începerea unei activităţi economice, cât şi desfăşurarea acesteia într-un mediu concurenţial nedistorsionat de bariere legale discriminatorii şi practici anticoncurenţiale, abuzive sau neloiale. În considerarea specificului economiei de piaţă, rolul statului este limitat la crearea cadrului general, economic, social şi politic, necesar pentru derularea activităţii operatorilor economici, ceea ce implică adoptarea unor reglementări restrictive, dar în limitele impuse de asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor, reglementări care nu pot afecta substanţa drepturilor. Accesul liber la o activitate economică nu exclude, ci, dimpotrivă, implică stabilirea unor limite de exercitare a libertăţii economice, prin interzicerea faptelor ilicite, prejudiciabile pentru societate sau pentru alte persoane.[…] Ca atare, libertatea economică nu apare ca un drept absolut al persoanei, ci este condiţionată de respectarea limitelor stabilite de lege, limite ce urmăresc asigurarea unei anumite discipline economice ori protejarea unor interese generale. Altfel spus, libertatea economică nu se poate manifesta decât în limitele impuse de asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor.”

 

  • Punctul 64 din Decizie – Principiul autoritatii de lucru judecat – “Curtea apreciază că autoritatea de lucru judecat a hotărârilor instanţelor judecătoreşti care s-au mai pronunţat în privinţa unei clauze contractuale utilizate de un profesionist, într-un proces cu un consumator, potrivit dreptului comun, respectiv cea care este pronunţată în urma acţiunii personale formulate de consumator, se menţine până când utilizarea unei clauze-tip practicată de profesionist este constatată ca fiind abuzivă în cadrul unei acţiuni în încetare, în condiţiile art. 12-13 din Legea nr. 193/2000. Această acţiune, în urma căreia judecătorul efectuează un control de tip abstract, nu are în vedere o anumită clauză concretă inserată într-un contract. Cele două categorii de acţiuni nu se confundă, ele având o tipologie diferită. Astfel, nu pot fi întrunite condiţiile autorităţii de lucru judecat prevăzute de art. 430-431 din Codul de procedură civilă, respectiv tripla identitate: de părţi, obiect şi cauză, întrucât, în cazul de faţă, nu este vorba de aceeaşi cauză în ceea ce priveşte natura juridică a acţiunii promovate.”

Cu alte cuvinte, daca o persoana pierde procesul individual in materie de clauze abuzive, insa o asociatie de protectie a consumatorului ori ANPC castiga procesul cu efecte erga omnes pe acea clauza abuziva, atunci aceasta va fi eliminata si din contractul de credit al respectivei persoane care initial pierduse procesul individual.

 

(III) Alte decizii relevante ale Curtii Constitutionale privind „principiul neretroactivitatii legii”

1) Decizia 79/2000

 

Curtea Constituțională  a fost sesizată de către Judecătoria Tulcea cu excepția de neconstituționalitate asupra prevederilor articolului 5 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 19/1994 privind stimularea investițiilor pentru realizarea unor lucrări publice și construcții de locuințe, aprobată și modificată prin Legea 82/1995. Mai cu seamă, textul de lege prevede că dobânzile prevăzute de art. 5 se vor practica pentru contractele de împrumut sau de vânzare încheiate după data publicării în Monitorul Oficial al României. În motivarea excepției se arată că încălcarea dispozițiilor constituționale constă în faptul că textul criticat creează doua categorii de cetățeni – cei care au încheiat contracte în baza unei ordonanțe fără putere de lege și cei care au încheiat contracte după aprobarea ordonanței, cu vădita dezavantajare a celor dintâi. Analizând excepția, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate, statuând că „aplicarea dobânzilor prevăzute la art. 5 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 19/1994, în redactarea modificată prin Legea nr. 82/1995, contractelor de împrumut sau de vânzare încheiate anterior publicării acestei legi în Monitorul Oficial al României ar constitui o încălcare a principiului neretroactivităţii legii civile consacrat la art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile”.

 

 

2) Decizia 1321/2011

 

Tribunalul Timiș a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate privind dispozițiile articolului 93 alin. (1)  lit. g)  coroborate cu dispozițiile articolului 50 alin (1) lit. e) din Ordonanța Guvernului 21/1992 privind protecția consumatorilor. Textul de lege contestat prevede că în contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica o serie de reguli în ceea ce privește variația și formula de calcul a respectivei dobânzi, încălcarea acestor reguli fiind sancționată cu amendă contravențională. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată chiar de către o instituție de credit care susținea, în esență, că textele de lege criticate contravin prevederilor articolului 15 alin. (2) din Constituție, astfel că sintagma „în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii” trebuie să aibă întelesul de „în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii după data intrării în vigoare a prezentului act normativ”. Analizând excepția, Curtea Constituțională o respinge ca neîntemeiată, susținând că „o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare”.

 

3) Decizia 330/2001

 

Curtea Constituțională a fost sesizată de către Tribunalul Tulcea cu excepția de neconstituționalitate asupra dispozițiilor art. III lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 62/1998 pentru modificarea și completarea Legii 27/1994 privind impozitele și taxele locale, conform cărora la data intrării în vigoare a ordonanței își înceteaza aplicabilitatea scutirile de taxe și de impozite acordate în baza art. 16 din Decretul 61/1990 privind vânzarea de locuințe construite din fondurile statului către populație. Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată în contextul în care autorii excepției au fost somați de către Serviciul de impozite și taxe al Primăriei Tulcea să platească suma de 751.050 lei, cu titlu de impozit pentru locuința cumpărată în baza Decretului-lege nr. 61/1990. În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt proprietarii unui apartament dobândit în condițiile decretului, apartament pentru care nu datoreaza impozit, fiind scutiți pe o perioadă de 10 ani, conform art. 16 alin. (3) din decretul-lege. „Autorul excepţiei mai susţine că scutirea de impozitul pe clădiri, pe timp de 10 ani de la data dobândirii, a locuinţelor cumpărate în condiţiile Decretului-lege nr. 61/1990, constituia, la data adoptării acestui act normativ, unul dintre elementele ofertei de vânzare către populaţie a locuinţelor construite din fondurile statului. Abrogarea Decretului-lege nr. 61/1990 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/1998 produce, între alte efecte, încetarea scutirii de impozitul pe clădiri a locuinţelor cumpărate în aplicarea decretului-lege. În felul acesta ordonanţa de urgenţă desfiinţează retroactiv oferta de vânzare, ceea ce constituie o încălcare a prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie”.

Curtea Constituțională respinge excepția de neconstituționalitate și constată ca prevederile legale criticate sunt în concordanță cu dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție. Totodată, „Curtea constată că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. De asemenea, în cauză, prevederile art. 16 din Decretul-lege nr. 61/1990 şi-au încetat aplicabilitatea începând cu data de 30 decembrie 1998 (data publicării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/1998 în Monitorul Oficial al României), fiind deci neîntemeiate susţinerile autorului excepţiei referitoare la retroactivitatea prevederilor legale criticate, întrucât acestea produc efecte numai pentru viitor, chiar dacă legea nouă se aplică şi efectelor produse de situaţiile juridice anterioare după intrarea ei în vigoare”.

Curtea Constituționala, în acelasi sens și pe o situație de fapt identică, s-a mai pronunțat prin Decizia 73/2001.

 

4) Decizia 9/1994

 

Sesizată cu soluționarea excepției de neconstituționalitate asupra dispozițiilor art. V alin. (7) din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedură civilă și a art. 11 alin. (10) din Legea fondului funciar, Curtea Constituțională a admis parțial excepțiile de neconstituționalitate.

„Art. V alin. 7 din Legea nr. 59/1993 dispune că “Hotărârile în materia Legii fondului funciar nr. 18/1991, rămase definitive la judecătorii anterior intrării în vigoare a prezentei legi, pot fi atacate cu recursul prevăzut de prezenta lege, de către părţile interesate, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, indiferent de data pronunţării lor”. Este vorba deci de o dispoziţie procedurală, iar legile de procedură sunt, în principiu, de imediată aplicare. Referitor însă la hotărârea judecătorească, de peste un secol, constant s-a decis în doctrină şi jurisprudenţă că ea este supusă condiţiilor de fond şi de formă stabilite de legea sub imperiul căreia a fost pronunţată, fără ca legea nouă să aibă vreo înrâurire asupra ei, deoarece ea este socotită, faţă de părţile care au participat în proces, că are valoarea unui contract încheiat în momentul pronunţării ei. Aşa fiind, şi dreptul relativ la exercitarea căilor de atac rămâne fixat de legea în vigoare în momentul pronunţării, deoarece admisibilitatea unei căi de atac constituie o calitate inerentă a hotărârii şi în aceste condiţii nici o cale de atac nouă nu poate rezulta dintr-o lege posterioară, după cum nici o cale de atac existentă contra unei hotărâri nu poate fi desfiinţată fără retroactivitate de către o lege posterioară.

În reglementarea din ţara noastră, prin Legea nr. 18 din 12 februarie 1948 s-a introdus în Codul de procedură civilă art. 724, care, în alin. 4, consacra în mod expres soluţia potrivit căreia hotărârile rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate. Prin art. VI al Legii nr. 59/1993 a fost abrogat art. 724 din Codul de procedură civilă, dar aceasta nu schimbă datele problemei, deoarece fundamentul regulii subzistă şi în prezent. Dacă regula s-a aplicat fără o dispoziţie expresă înainte de anul 1948, fiind dedusă din principiul neretroactivităţii, cu atât mai mult soluţia se impune astăzi, când neretroactivitatea este înscrisă în Constituţie.

Revenind la datele cauzei de faţă, se constată că art. 11 alin. 10 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 prevede că “Hotărârea judecătoriei este definitivă”. Deci ea nu mai era supusă recursului, ci putea fi pusă în executare şi, eventual, atacată prin intermediul căilor extraordinare reglementate de cod: contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul extraordinar. Prin art. V alin. 7 din Legea nr. 59/1993 s-a stabilit, astfel cum am mai arătat, că hotărârile definitive ale judecătoriilor pronunţate în această materie pot fi atacate cu recursul reglementat de această lege, indiferent de data pronunţării lor. Pe de altă parte, Legea nr. 59/1993 a desfiinţat recursul extraordinar, ce putea fi exercitat de procurorul general în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii. Aşa fiind, în raport cu soluţia potrivit căreia hotărârea este supusă căilor de atac din momentul pronunţării, Legea nr. 59/1993 apare retroactivă. Cum Legea fondului funciar nr. 18/1991 a intrat în vigoare la 20 februarie 1991, la data intrării în vigoare a Legii nr. 59/1993 (26 iulie 1993) existau două categorii de hotărâri definitive ale judecătoriilor: hotărâri care fiind pronunţate înainte de 26 iulie 1992 nu mai puteau fi atacate nici pe calea recursului extraordinar şi hotărâri pronunţate după această dată şi până la intrarea în vigoare a Legii nr. 59/1993, care erau supuse acestei căi de atac”.

Cu toate acestea, deși decizia Curții Constituționale nu se mulează pe situația ipotezei privind art. 11 din legea dării în plată, am dorit să expun situația de fapt la care s-a raportat Curtea. Aspectul relevant se referă la rațiunea înscrierii principiului neretroactivității în Constituție, care „se justifică prin faptul că asigură în condiţii mai bune securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, precum şi datorită faptului că blochează nesocotirea separaţiei dintre puterea legislativă, pe de o parte, şi puterea judecătorească sau cea executivă, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Deci, chiar şi în ipoteza în care legiuitorul ar dori în mod justificat să înlăture sau să atenueze unele situaţii nedrepte, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care să aibă caracter retroactiv, ci trebuie să caute mijloacele adecvate care să nu vină în contradicţie cu acest principiu constituţional”.

 

5)  Decizia 745/2015

 

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie articolul 21 din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante, în ceea ce privește sintagma „cu excepția prevederilor art. 15”. Din cuprinsul art. 21 rezultă că „dispozițiile prezentei legi, cu excepția prevederilor art.15, nu sunt aplicabile obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi”. Art. 15, denumit „Sancțiuni”, are urmatorul cuprins: „(1) Clauzele abuzive sunt lovite de nulitate absolută. (2) Răspunderea patrimonială pentru prejudiciile cauzate de clauzele și practicile abuzive este atrasă potrivit prevederilor Legii nr.287/2009, republicată, cu modificările ulterioare”.

Autoarea excepției de neconstituționalitate consideră că dispozițiile legale criticate încalcă principiul neretroactivității legii consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituție. Din analiza parcursului legislativ al Legii 72/2013, Curtea arată că aceasta reprezintă o transpunere a unei directive europene și că pe traseul legislativ a apărut o eroare materiala în sensul că s-a dorit de fapt exceptarea articolului 16 din lege, privind ordonanța de plată care prevede că „dacă debitorul întârzie în efectuarea plății, creditorul poate obține un titlu executoriu prin procedura ordonanței de plată, prevăzută de dispozițiile art.999—1010 din Codul de procedură civilă.

„În aceste condiții, Curtea reține că, potrivit normei legale criticate — art.21 din Legea nr.72/2013 — sunt sancționate cu nulitate absolută și clauzele abuzive cuprinse în contractele încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr.72/2013 și aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a acestei legi, ceea ce, în opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, încalcă prevederile constituționale ale art.15 alin.(2) din Constituție. Astfel, Curtea constată că, în cazul unui contract încheiat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.72/2013, dispozițiile de lege criticate atașează alte consecințe juridice decât cele existente la momentul încheierii lui, și anume nulitatea absolută a clauzelor abuzive, pentru neîndeplinirea unor condiții care nu erau prevăzute de legea în vigoare la acel moment, Legea nr.72/2013 definind noțiunea de practică sau clauze abuzive (art.12), criteriile de determinare a acestor clauze (art.13) și clauzele considerate de lege ca fiind abuzive (art.14).

Potrivit principiului neretroactivității legii civile, consacrat constituțional prin art.15 alin.(2) și dezvoltat în jurisprudența Curții Constituționale, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.

Curtea constată că, potrivit principiului constituțional al neretroactivității legii, nulitatea unui act juridic trebuie să fie cârmuită de legea în vigoare la momentul încheierii acestuia. Astfel, contractele valabil încheiate sub imperiul unei legi nu pot desființate de legea nouă.

Curtea reține că situația juridică generată de încheierea actului juridic al părților, ce cuprinde efectele voite de acestea, este, din perspectiva determinării legii aplicabile în cazul conflictului de legi în timp, o facta praeterita, fiind consumată la momentul încheierii contractului. Acestor contracte li se pot aplica, în ceea ce privește nulitatea, numai dispozițiile de lege în vigoare la momentul încheierii lor, dispoziții care supraviețuiesc chiar după intrarea în vigoare a legii noi. Așadar, prin reglementarea nulității absolute a clauzelor abuzive cuprinse în contractele încheiate anterior intrării ei în vigoare, sancțiune care intervine pentru nerespectarea unor cerințe prevăzute de noua lege, dispozițiile criticate încalcă principiul neretroactivității legii, deoarece instituie alte consecințe juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii acestor contracte”. Pe cale de consecinta, Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate.

 

6) Prin Decizia 409/2003 Curtea Constituțională tratează destul de amplu principiul neretroactivității legii, statuând: „Prin urmare, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a noii legi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării acestei legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. A decide că prin dispoziţiile sale legea nouă ar putea desfiinţa sau modifica situaţii juridice anterioare, existente ca o consecinţă a actelor normative care nu mai sunt în vigoare, ar însemna să se încalce principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile. Însă legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi tuturor efectelor produse de situaţiile juridice formate după abrogarea legii vechi”.

 

7) Decizia 755/2014

 

Admițând excepția de neconstituționalitate în legătura cu dispozițiile articolului 20 alin. (1) din Legea nr.17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan („Prevederile prezentei legi nu se aplica antecontractelor (…) care au fost autentificate la notariat anterior intrării în vigoare a acesteia”), Curtea Constituțională statuează: „Principiul neretroactivității legii civile este de rang constituțional și are o valoare absolută, în sensul că legiuitorul nu poate institui nicio derogare, și semnifică faptul că legea civilă se aplică tuturor situațiilor juridice născute după intrarea ei în vigoare, iar nu situațiilor juridice trecute, consumate (facta praeterita). În mod corelativ, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, de la data intrării în vigoare acesteia, ea se aplică tuturor actelor, faptelor și situațiilor juridice viitoare (facta futura), actelor, faptelor și situațiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere începând cu această dată, precum și efectelor viitoare ale unor situații juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi (facta pendentia). Cu alte cuvinte, aplicarea imediată a legii noi semnifică faptul că o situație juridică produce acele efecte juridice care sunt prevăzute de legea în vigoare la data constituirii ei (tempus regit factum)”.

 

 

(IV) Directiva 2008/48, Directiva 2014/17 si Cauza C-602/10 (CJUE)

 

Directiva 2014/17 privind creditele ipotecare prevede la art. 23 privind “Imprumuturile in moneda straina” dreptul consumatorului de a converti contractul de credit intr-o moneda alternativa, in conditii specificate. Insa, in conformitate cu art. 43, “Prezenta directivă nu se aplică contractelor de credit existente înainte de 21 martie 2016.”

Se pune astfel problema ce solutie putem gasi pentru cei care au contractat un credit in valuta anterior intrarii in vigoare a Directivei 2014/17 (transpusa in dreptul intern prin OUG 52/2016), care nu este doar o reglementare de sine statatoare, ci vine si modifica si vechea Directiva 48/2008 (transpusa in dreptul intern prin OUG 50/2010). Nu putem vorbi oare despre o discriminare creata fata de cei care anterior intrarii in vigoare a Directivei 2014/17 au contractat un credit ipotecar raportat la cei care de acum incolo vor contracta un credit ipotecar si vor beneficia de protectia sporita evocata de noua directiva 2014/17?!

Punctul (4) din Preambulul Directivei 2014/17 face trimitere in mod indirect la problema creditelor in CHF: “S-au identificat o serie de probleme pe piețele ipotecare din Uniune legate de practicile iresponsabile de împrumut și de posibilitățile participanților la piață, inclusiv ale intermediarilor de credite și ale instituțiilor non-bancare de a avea un comportament iresponsabil. Printre acestea se numără probleme legate de credite într-o monedă străină, pe care consumatorii le-au contractat în acea monedă pentru a profita de rata dobânzii avantajoasă oferită, însă fără să dețină informații adecvate despre riscul ratei de schimb valutar pe care îl implică aceste împrumuturi sau o înțelegere a acestuia.”

Avand in vedere toate aceste considerente, Parlamentul Romaniei a fost nevoit sa vina cu o solutie fata de creditarea iresponsabila si inselatoare a bancilor din Romania strict pentru imprumutatii in CHF, fiind o situatie speciala in raport cu creditarea in orice alta valuta, aspect ce rezulta si din celelalte materiale atasate. Solutia s-a materializat prin adoptarea in unanimitate de catre Parlamentul Romaniei a PL-x 345/2014, care nu reprezinta altceva decat o modificare a OUG 50/2010 privind creditele pentru consumatori.

Se pune astfel problema daca Parlamentul Romaniei putea adopta o asemenea masura si pentru creditele in derulare. Raspunsul este afirmativ si urmeaza a prezenta drept argument solid Cauza C-602/10 ANPC Călarași vs. Volksbank România S.A. de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a răspuns unei sesizări venite de la Judecătoria Călăraşi în decembrie 2010, într-un proces în care Volksbank a contestat amenda primită de la Protecţia Consumatorului ca urmare a nerespectării OUG 50/2010. Instanţa din România întreba atunci CJUE dacă OUG 50/2010 este conformă cu dreptul Uniunii Europene, având în vedere că a fost adoptată cu modificări faţă Directiva 2008/48 şi la acel moment se aplica şi contractelor în derulare. Mai precis, OUG 50/2010 privind contractele de credite pentru consumatori reprezintă transpunerea în legislația națională a Directivei 2008/48. Art. 95 alin. (1) din OUG 50/2010 arăta că „pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe”, în timp ce Directiva 2008/48 prevedea că aceasta „nu se aplică contractelor de credit existente la data intrării în vigoare a masurilor naționale de punere în aplicare”. Având în vedere neconcordanța dintre cele două texte, Judecătoria Călărași a suspendat cauza aflată pe rol și a sesizat CJUE cu următoarea întrebare preliminară: „În ce măsură articolul 30 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul în care interzice statelor membre să prevadă aplicarea legii naționale de transpunere a directivei și contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a dispoziției naționale?”.

Înainte de a răspunde la prima întrebare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene aduce în discuție considerentele (9) și (10) ale Directivei 2008/48, care precizează că „nu ar trebui să li se permită statelor membre să mențină sau să introducă alte dispoziții de drept intern decât cele prevăzute de prezenta directivă. Cu toate acestea, o astfel de limitare nu ar trebui să se aplice decât în cazul dispozițiilor armonizate din prezenta directivă. Când astfel de dispoziții armonizate nu există, statele membre ar trebui să dispună în continuare de libertatea de a menține sau introduce dispoziții legale naționale”, respectiv „obligația impusă statelor membre de a pune în aplicare dispozițiile prezentei directive ar trebui să fie limitată la domeniul de aplicare al acesteia, conform definițiilor menționate. Cu toate acestea, prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere punerii în aplicare de către statele membre, în conformitate cu legislația comunitară, a dispozițiilor prezentei directive în domenii care nu intră în sfera de aplicare a acesteia. Astfel, un stat membru ar putea să mențină sau să introducă dispoziții legale naționale corespunzătoare celor din prezenta directivă sau anumitor prevederi privind contractele de credit din aceasta, care nu intră în sfera de aplicare a prezentei directive”. Articolul 2 alin. (1) din directivă prevede, ca domeniu de aplicare, contractele de credit, cu excepțiile prevăzute la alin. (2), printre care regasim și contractele de credit garantate prin ipotecă. Având în vedere toate considerațiile care precedă, Curtea a statuat că „articolul 30 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură națională menită să transpună această directivă în dreptul intern să definească domeniul său de aplicare temporal astfel încât respectiva măsură să se aplice și unor contracte de credit precum cele în discuție în acțiunea principală, care sunt excluse din domeniul de aplicare material al acestei directive și care erau în derulare la data intrării în vigoare a măsurii naționale menționate”. Pe cale de consecință, cât timp contractele de credit, asemenea celor din procesul aflat pe rolul Judecatoriei Călărași, sunt excluse din domeniul de aplicare al directivei conform art. 2 alin. (2), atunci statul membru are libertatea de a introduce dispoziții legale naționale mai stricte, mai cu seamă, aplicarea OUG 50/2010 și la contractele de credit aflate în derulare.

 

 

Distribuie articolul in retelele sociale folosind #contrabanci

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *