Scrisoarea unui împrumutat în CHF către membrii Parlamentului României

Scrisoarea unui împrumutat în CHF către membrii Parlamentului României

Stimaţi senatori şi deputaţi,

Sunt unul din zecile de mii de împrumutaţi în CHF şi am decis să vă scriu câteva rânduri, în speranţa că vă veţi apleca atenţia, mintea şi sufletul şi înspre versiunea noastră de poveste (probabil, celelalte versiuni le-aţi ascultat deja). Abia acum, la 7 ani după ce a început creşterea nestăvilită a cursului CHF, aveţi pe birou o lege a conversiei creditelor în CHF. Încă ezitaţi: dacă o votaţi sau nu, dacă puneţi plafon de aplicare, dacă excludeţi de la aplicarea ei pe cei care nu au un anume grad de îndatorare. Abia acum, după 7 ani în care cuantumul soldului împrumuturilor s-a mărit constant (în loc să scadă, ca la orice alt credit), în care valoarea imobilelor achiziționate din credit a scăzut, în care noi am ajuns să plătim dublu, iar băncile să câştige dublu.

Până acum, nu ne-a ascultat şi nu ne-a înţeles nimeni. Băncile erau primele care trebuia să o facă, să dea dovadă de maturitate, de preocupare pentru a salva încrederea clienţilor; fără clienţi, băncile nu există. Dar oamenii care iau decizia în bănci (executivi care stau la etaje superioare în clădiri Clasa A+ şi acţionari care trăiesc pe yachturi în Bahamas) constată incantați că profitul pe care îl fac de pe urma acestui produs este mai mare decât cel estimat iniţial şi le mai permite să-şi coasă hainele rupte ăn timpul crizei. Ei nu văd niciodată alţi oameni, văd numai cifre: vai, cum să facem reduceri ale creditelor la sold, când acum în bilanţ soldul unui credit în CHF în lei sau euro e dublu faţă de soldul în lei sau euro din 2008. Ei trăiesc cu senzaţia că orice taie din soldul ală gras de acum e o pierdere, de parcă ar fi o sumă care există în realitate, nu e doar crescută artificial din diferenţa de curs, de parcă ar mai conta atunci când omul nu mai poate plăti, pune cheile casei într-un plic la bancă şi pleacă în lume. Băncile ştiu că, dacă debitorul nu mai poate plăti, pot oricând ceda creanţele ca junk la recuperatori la 2% din valoarea nominală şi acolo, la etajele superioare din clădirile Clasa A+ , printr-un miracol al logicii, va părea o afacere mai bună decât să fi acceptat o reducere de 50% la soldul creditului printr-o conversie agreată cu debitorul. Iar dacă sunt date în judecată, băncile îşi permit oricând să angajeze firme mari de avocaţi care vor organiza conferinţe în care să explice savant şi condescendent că legiuitorul nu a înţeles bine ce a legiferat şi judecătorul constituțional nu a înţeles bine ce a decis.

BNR-ul consideră că nu e problema sa, singura grijă a BNR este să vegheze la stabilitatea sistemului financiar (sinonimă, în viziunea sa, cu stabilitatea doar a instituţiilor de credit), nicio vorbă despre faptul că avea obligaţia să vegheze şi în 2007-2008 ca sistemul financiar să nu devină instabil. Măcar de s-ar fi străduit după 2007-2008 să promoveze reglementări noi care să readucă echitatea între clienţi şi bănci; nu a fost cazul, normele noi care au încercat să protejeze consumatorii şi să prevină reapariţia unor situaţii de dezechilibru (legea 363/2007 privind practicile înşelătoare, ordonanţa de urgenţă 50/2010, ordonanţa de urgenţă 52/2016) sunt toate transpuneri de directive ale Uniunii Europene.

Singurii care trebuie să suporte efectele creşterii cursului CHF suntem noi. Singurii care ar fi trebuit să prevadă criza obligaţiunilor europene, căderea Lehman Brothers, recesiunea mondială şi eventual şi Brexit sunt împrumutaţii. Nu băncile, nu autoritatea de supraveghere. În orice afacere încheiată pe un număr mare de ani, părţile negociază modificări ale condiţiilor contractuale atunci când apar schimbări semnificative.

Ei bine, exact în cazul acestor oameni care nu sunt comercianţi, nu sunt profesionişti ai afacerilor, care trebuie apăraţi de legi şi de autorităţi, consumatorii, nimeni nu a făcut nimic până în 2016.

Singurii care puteţi să faceţi ceva sunteţi voi, parlamentarii. Întreg conceptul de creditare în CHF în România și Europa central-răsăriteană a reprezentat o eroare de sistem, acordarea de credite în CHF a produs mai multe efecte negative decât pozitive. O arată situaţia noastră, o arată legile conversiei din Ungaria şi alte ţări care se confruntă cu aceeaşi problemă, o arată toate discuţiile care se poartă încă din 2009 în spaţiul public românesc şi european (a se vedea, de exemplu, Recomandarea Consiliului European pentru Risc Sistemic din 21 septembrie 2011 privind finanțările în valute străine). Singura metodă de a repara această greşeală este ca acest episod să fie închis definitiv.

Pe lângă problema dificultății plății ratelor lunare, zecile de mii de împrumutaţi în franci nu se pot mulţumi decât cu o soluție care să le permită să poată dormi mai bine noaptea în anii viitori (asta doresc şi directorii de Retail ai băncilor creditoare, dar n-o să auziţi asta de la ei). Legea conversiei ar trebui să rezolve definitiv problema, pentru toate persoanele fizice implicate.

Ce se întâmplă daca are loc un nou şoc valutar similar celui din 15 ianuarie 2015 si francul elvețian ajunge la 5,5 lei, de exemplu? Este extrem de plauzibil, orice pas nou în ieşirea Marii Britanii din UE poate genera o explozie a cursului, ca şi rezultatul alegerilor din SUA (Doamne fereşte!). În mod sigur cei cu credite in CHF nu vor mai putea plăti şi le va creşte brusc gradul de îndatorare la peste 50%, ce veţi face atunci? Veţi face ceva? Vă veţi aminti de această scrisoare?

Mă număr printre nefericiţii care au credit mai mare de 250.000 CHF, respectiv 269.000 CHF, luat pentru un apartament de 3 camere (+ boxă la subsol, e adevărat) într-un bloc din 1937 în zona Gării de Nord din Bucureşti. Nu am obținut creditul în vederea efectuării de investiții sofisticate (cum ar putea bănui cei care se opun în general conversiei creditelor în CHF), ci pentru a locui în el. În noiembrie 2007, alternativa la acest apartament ar fi fost unul de doar 2 camere pe Bd. Panduri care era 165.000 de Euro. Pentru comparație, un apartament de 3 camere pe Bd. 13 septembrie era in jur de 200.000 de Euro.

Ca sa înțelegeți mai bine dezechilibrul in care sunt obligațiile mele faţă de cele ale băncii, fac mențiunea ca în prezent soldul împrumutului este în jur de 210.000 CHF, echivalent la cursul de acum al aprox. 850.000 lei, in condițiile in care la data acordării aveam de rambursat 591.000 de lei. Așadar, la 8 ani după acordare, după ce am plătit la timp toate ratele, am făcut şi mici rambursări anticipate, am de rambursat o sumă cu aprox. 60.000 de Euro MAI MARE decât aveam la data ACORDĂRII.

Magnitudinea acestui dezechilibru nu este înţeleasă de bănci, nu este înţeleasă de cei care au credite în Euro, sper din tot sufletul că o veţi înţelege măcar Dvs. În aceasta situație sunt toți împrumutații in CHF, iar cele mai mari astfel de dezechilibre se regăsesc in cazul celor cu credite peste 250.000 CHF. Dacă logica impunerii unui plafon pentru aplicarea legii conversiei este excluderea celor care au contractat credite pentru investiţii sau în orice caz nu pentru a locui în ele, ei şi familia lor, atunci plafonul ar trebui să fie cel puţin echivalentul a 250.000 – 300.000 Euro, acestea fiind preţurile cele mai mari ale apartamentelor de 4 camere (la bloc, nu în vile sau penthouse-uri în imobile rezidențiale noi) din ţară (mai precis, în Bucureşti şi Cluj-Napoca) la momentul existenţei acestui produs. De altfel, mie (sper că şi Dvs.) îmi este greu să identific un motiv pentru care legea conversiei ar trebui să prezinte diferențe faţă de legea dării în plată, aceasta prevăzând un plafon de 250.000 EUR (nu CHF).

Alături de alte zeci de mii de români, aştept să votaţi legea conversiei, fără plafoane, grad de îndatorare sau alte condiţionări şi cu intrarea imediată în vigoare. Toată lumea va avea de câştigat în a se rezolva acest episod nefericit al istoriei financiare a României, o dată pentru totdeauna.

Vă mulțumesc.

Un împrumutat în CHF

Distribuie articolul in retelele sociale folosind #contrabanci