Țeapa creditelor ipotecare

Preluare de pe https://logec.ro/despre-creditul-ipotecar-ce-a-fost-si-ce-a-ajuns/

Să știți că avansul de 5% și eșalonarea rambursării creditului pe 30+ ani nu au fost dintotdeauna. Iar darea în plată a imobilului ipotecat nu este o invenție a zilelor noastre. De fapt, cândva lucrurile astea au stat exact invers. Și e important să vorbim despre ele ca să înțelegem evoluția (sau degenerarea) activității bancare și ca să punem într-un context mai larg cea mai importantă dezbatere a momentului.

1. Ipoteca

Care este natura creditului ipotecar? Acordarea unui împrumut în schimbul oferirii unei garanții, care rămâne moartă (dead pledge) până la rambursarea acestuia. Dacă debitorul nu-și achită datoria, atunci își ia adio de la garanție. Deci contractul de ipotecă se stinge fie prin rambursarea împrumutului, fie prin luarea în proprietate de către creditor a bunului ipotecat.

În Antichitate, bunul ipotecat intra de facto în posesia creditorului, urmând să fie pasat înapoi debitorului atunci când acesta își achita datoria.

mortgage (n.) Look up mortgage at Dictionary.comlate 14c., morgage, “conveyance of property as security for a loan or agreement,” from Old French morgage (13c.), mort gaige, literally “dead pledge” (replaced in modern French byhypothèque), from mort “dead” (see mortal (adj.)) + gage “pledge” (see wage (n.)). So called because the deal dies either when the debt is paid or when payment fails. Old French mort is from Vulgar Latin *mortus “dead,” from Latin mortuus, past participle of mori “to die” (see mortal (adj.)). The -t-restored in English based on Latin.

Deci ce atâta gălăgie cu darea în plată? Asta se prezumă. Dacă debitorul nu plătește, creditorul ia bunul, punct. Legea dării în plată nu inventează apa caldă și, cumva, mi se pare penibil că din atâția juriști câți are România (în afară de cei care au inspirat legea), nu s-a găsit nimeni să explice poporului că de fapt ce se propune acum nu este cine-știe ce revoluție sau schimbare radicală, ci o întoarcere la tradiție. La o tradiție pervertită în timp, asa cred că merită menționat. Din contră, juriștii “eminenți” ai României au găsit de cuviință mai degrabă să se ascundă în diverse fragmente de legislație pentru a faulta legea.

2. Avansul și dobânzile

Până în secolul XX avansul era destul de mare.

Până prin 1930 creditul ipotecar era disponibil doar pe termen scurt (5-10 ani) și se caracteriza prin rambursarea principalului dintr-un foc, la scadență… De obicei, creditele reprezentau 50% din valoarea bunului și, astfel, nu putea fi vorba de un risc important pentru creditori, deoarece dacă debitorii rămâneau fără bani, atunci proprietatea putea fi vândută la licitație.” (sursa)

Ca să vedeți lucrurile într-o perspectivă încă și mai largă, vă amintesc că băncile însele erau foarte bine capitalizate (rata capitalului tindea spre 50% din active, nu 8% ca astăzi!). Prudența era un principiu de viață. Nu se dădeau credite șomerilor. Era altă cultură, pe timpuri cine se îndatora și nu putea să mai plătească ajungea la închisoarea datornicilor ș.a.m.d., nu ca astăzi, când sare statul să te salveze din orice.

Treaba s-a schimbat după Al Doilea Război Mondial, când statul (trăiască statul!) a zis că e bine ca foștii soldați să își cumpere o casă, și a creat condiții pentru extinderea perioadei de rambursare și pentru credite care acopereau peste 90% din valoarea casei. Deci condițiile de creditare de astăzi nu sunt firești, ci rezultatul intervenției statului. În special existența monopolului de producție monetară, prin care statul practic expandează continuu cantitatea de bani, dezvoltă hazardul moral și aspiră o parte tot mai mare a populației în rândul datornicilor.

Și tot de pe https://logec.ro/finantare-pentru-startup-uri-zero-credite-ipotecare-77-miliarde/

Meditând la dezbaterile iscate în jurul legii dării în plată, mi-am amintit una din caracteristicile activității bancare contemporane: zero interes pentru finanțarea inițiativei antreprenoriale. În schimb, băncile sunt extrem de dornice să finanțeze achiziția de case. Acum, din punct de vedere economic, acest tip  de credit (ipotecar) este un credit de consum. Care este destinația imobilelor cumpărate de popor? Aceea de locuințe. Prin urmare nu este nici o diferență între creditul ipotecar, creditul auto sau creditul pentru cumpărarea unei mașini de spălat – că tot făcea referire M. Isărescu la aceste lucruri. Toate sunt credite de consum. Scopul creditului ipotecar nu este să injecteze capital într-o activitate care să aducă profit în viitor; scopul lui este să asigure cuiva un living decent, o baie cu spoturi în tavan și o bucătărie mobilată modern – hai, eventual și un loc pentru grătar.

Vedem, așadar, că băncile nu sunt interesate să finanțeze investițiile. În țara în care ne plângem că nu avem suficiente investiții, băncile sunt primele care ocolesc subiectul, deși în calitatea lor de intermediari ai capitalului ar trebui să fie cele mai interesate de valorificarea acestuia. Fără investiții, fără aport de capital în structura de producție a economiei, productivitatea nu are cum să crească. Prin urmare, este la mintea cocoșului că, la nivel de țară, creditul ipotecar nu face decât să urce îndatorarea pe termen lung, din moment ce societatea nu este preocupată de alocarea resurselor în așa fel încât să obțină randamente superioare. Creditul ipotecar nu sporește bunăstarea națiunii pentru acest simplu motiv: nu crește productivitatea. Doar creditele pentru investiții, adică alocarea capitalului către cele mai rentabile procese de producție, sunt de natură să mărească producția totală și nivelul de trai general.

Creditul ipotecar este o mare capcană. La nivel individual, fiecare persoană crede că în următorii 30 de ani va avea de unde să plătească ratele la bancă (adică de 3 ori valoarea creditului). El/ea mizează că, dintr-un motiv misterios, salariile vor crește inevitabil astfel încât vor rambursa cu ușurință. Și s-ar putea ca în multe cazuri particulare, abnegația, talentul și puterea de muncă să atragă după sine creșterea salariului în viitor. Dar în general, la nivel de țară, acest lucru nu se poate întâmpla! Există o singură cale de creștere a producției/locuitor: investirea eficientă a din ce în ce mai mult capital. Iar creditul ipotecar contrazice acest deziderat, deoarece deturnează capitalul dinspre investiții către satisfacerea nevoilor prezente (consum). Astfel, nu este întâmplător că gradul de îndatorare a tot urcat în ultimele decenii peste tot în lume: oamenii ajung pur și simplu să-și rostogolească creditele sau să și le multiplice pentru a avea cum să-și finanțeze datoriile. Traiul pe datorie ajunge modus vivendi.

Cum se face că am ajuns aici? Ei bine, creditul ipotecar este șmecherie de marketing. Bancherii sunt la fel ca ceilalți negustori – toți se laudă că au ceva nemaipomenit de vânzare, doar-doar vor pune mâna pe banii tăi. Așa ajungem să ne cumpărăm ultimul tip de telefon (ați dat precomandă pentru Samsung S7?!) sau jaluzele cu picățele care să se asorteze cu mobila. Ați face credit ca să vă cumpărați un S7 sau jaluzele cu picățele? Probabil că nu. Vedeți, bancherii sunt mai șmecheri decât negustorii de telefoane sau de jaluzele – vă conving să faceți credit pentru o casă! Adică să vă îndatorați pentru o sumă de sute sau mii de ori mai mare, în esență tot pentru a vă asigura confortul personal.

Iar bancherii câștigă dublu: nu doar că au dresat publicul să tremure de dorință pentru a-și procura “Acum, casa de vis!”. Dar, în același timp, creditele ipotecare sunt foarte ușor de gestionat! De așa ceva se pot ocupa chiar și absolvenții sistemului modern de educație (care dă rateuri peste tot în lume, dar în România și mai și). Păi se compară un credit de investiții cu un credit ipotecar?! La creditul de investiții trebuie să studiezi planul de afaceri (say what?), să înțelegi provocările și oportunitățile unei activități specifice, ale unei nișe de piață… în fine, trebuie să te pui în locul antreprenorului. Foooaarte complicat. Pe când la creditul ipotecar nu trebuie decât să faci dosare, conform normativelor băncii centrale; riscul lui Popescu este cam același cu riscul lui Ionescu, garanție există… în fine, “noi muncim cu drag și spor pentru al țării viitor”.

Distribuie articolul in retelele sociale folosind #contrabanci

2 comments

  1. Daca ar fi sa mergem pe actuala procedura a bancilor (incurajata si sustinuta de BNR) , ar trebui sa ne ia casa, sa calculeze diferentele (imense dupa ei) si sa platim din alte surse, nu conteaza ca nu le-am ipotecat pana la “indestularea” bancii. Dar ce-ar fi daca ar pierde si banca alte venituri pe care le are din alte surse, pentru a completa diferentele de pret actuale (ale imobilului contractat) fata de cele trecute? Se considera ca bancile trebuie sa faca profit si clientii sa… se spanzure? De ce sa nu se imparta necazurile? Mai vor sa aiba credibilitate? Mai vor sa aiba clienti? Ei nu negociaza, nu propun solutii, doar sunt aroganti pentru ca sunt incurajati de Mugur, guvernatorul ROMÂN al BNR.

  2. Aaa! Mai e ceva: bancile ameninta cu cresterea avansului la creditele ipotecare! Foarte bine, daca au asa de multi clienti, pot creste avansul si la 70% sau mai mult. Ei nu stiu de reglarile cerere-oferta? In felul asta, preturile la case mai degraba scad decat sa creasca, nefiind clienti cu bani. Asa ca nu mai amenintati si nu mai incercati sa prostiti lumea!

Comments are closed.